Faceți căutări pe acest blog

joi, 14 noiembrie 2013

Aniversari culturale 14.11.2013 Unirea Dobrogei cu România

14.11.1878 Unirea Dobrogei cu România

135 ani de la unirea Dobrogei cu România - patria mamă 



Proclamaţia Domnitorului României către dobrogeni, datată 14 noiembrie 1878, era o afirmare, era o asigurare şi era un îndemn:
„Locuitori de orice naţionalitate şi religie, Dobrogea - vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân - de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnaţi de un Stat unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea dezbătută şi încuviinţată de naţiune hotărăşte şi ocârmuieşte. Cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale omenirii: viaţa, onoarea şi proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituţii pe care ne-o râvnesc multe ţări străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi aparate de legile noastre şi nimeni nu le va putea lovi, fără a-şi primi legitima pedeapsă...
Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menţine ordinea şi, model de disciplină, de a ocroti paşnica voastră vieţuire.
Salutaţi dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii. Drapelul dreptăţii şi al păcii. În curând provincia voastră, pe cale constituţională, va primi o organizaţiune definitivă care va ţine seama de trebuinţele şi moravurile voastre, care va aseza pe temelii statornice poziţia voastră cetăţenească.
Iubiţi ţara la a cărei soarta este lipită de acum şi soarta voastră”.













 În ziua de 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat Basarabia de Sud, după ce autorităţile române se retrăseseră din cele trei judeţe - Ismail, Cahul şi Bolgrad. „Totul s-a petrecut în cea mai deplină ordine”. În felul acesta, se facuse primul pas „pentru îndeplinirea dispoziţiunilor Tratatului de Pace de la Berlin”. Duminică, 8 octombrie, a avut loc intrarea solemnă a trupelor române victorioase în capitala ţării, Bucureşti. Întreaga procesiune, pornită de la bariera Herăstrău, a fost grandioasă. La rondul al doilea de la Şosea fusese ridicat un mare Arc de Triumf - menit a indica „începutul căii de intrare a trupelor în Capitală”. În amintirea faptelor de eroism în războiul independenţei, se schimbaseră denumirile unor artere centrale ale Bucureştilor. Strada principală - Podul Mogoşoaiei - luase numele de Calea Victoriei, alte străzi se numeau Griviţa, Plevna, Smârdan, Rahova. În zilele următoare au început pregătirile în vederea unirii Dobrogei cu România. La 15 octombrie a fost promulgată o lege prin care se puneau la dispoziţia Guvernului un milion de lei pentru „luarea în stapânire a Dobrogei şi pentru primele organizări din acea provincie.” Delegaţia română pe lângă comisia europeană ce trebuia să fixeze frontieră româno-bulgară, era alcatuită din Mihail Pherekyde, delegat civil, şi din coloneii Slăniceanu, Arion şi Falcoianu. La Palat, Domnitorul stabilea, cu ministrul de război, generalul Alexandru Cernat, dispoziţiunile pentru ocuparea militară, în prima etapă, a Dobrogei. O întreagă divizie de trupe urma să fie concentrată la Brăila, gata să înceapă marşul (de data aceasta paşnic) peste Dunăre. I.C. Brătianu şi M. Kogălniceanu au pornit-o, prin Călăraşi, spre Silistra, unde urmau să întâlnească pe membrii comisiei europene vizaţi să stabilească noua frontieră dobrogeană. De acolo, Kogălniceanu îşi continuă drumul la Galaţi, unde trebuia să reprezinte România la întrunirea Comisiei Europene a Dunării. La 28 octombrie, prim-ministrul Brătianu comunică Principelui Domnitor, la Bucureşti, că fusese fixat de către comisia europeană primul punct al frontierei româno-bulgare, la „distanţa de 800 metri spre răsărit de porţile Silistrei”, astfel că „poziţia dominantă Arab-Tabia cade în partea României”. Rusia îşi exprimă dorinţa ca dispoziţiile Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877 să fie deja extinse şi asupra Dobrogei româneşti. Guvernul român a răspuns, fireşte, că acest lucru va fi acceptat numai după preluarea provinciei sud-dunărene. Rămânea lucru stabilit ca Domnitorul României să participe în persoană, în fruntea armatei, la luarea în stăpânire a Dobrogei. Într-un Consiliu de Miniştri, prezidat de Domnitor, la 10 noiembrie 1878, s-au fixat „normele pentru luarea în stăpânire a Dobrogei. Pe de altă parte, s-a stabilit ca ministrul Kogălniceanu să comunice consulului rus la Bucureşti că Guvernul român trebuie să intre în stăpânirea Dobrogei înaintea deschiderii Parlamentului, mai cu seamă că „fără Parlament nu se putea încheia o nouă Convenţie de trecere a trupelor ruse prin teritoriul românesc”. Urmare a acestor ferme demersuri diplomatice, la 12 noiembrie, seara, sosea noutatea că „cererile româneşti au fost admise de Guvernul imperial” şi că „s-a dat ordin autorităţilor ruseşti din Dobrogea să predea administraţia în mâinile românilor”. Concret, ministrul rus Giers expediase baronului Stuart, la Bucureşti, telegrama următoare: „... Neavând în vedere decât stricta executare a Tratatului de la Berlin, fără nici un gând ascuns şi presupunând că Guvernul român are acelaşi sentiment, consimţim la amendamentul propus de Kogălniceanu (intrarea în vigoare a dispoziţiilor Convenţiei din 4 aprilie şi pentru Dobrogea numai după ce România lua în posesie respectiva provincie). Informează pe Belozeskovici că poate să procedeze la remiterea Dobrogei. Tot în acele zile, Domnitorul Carol a primit în audienţă de rămas bun pe generalii ruşi Cerkasov şi Nikitin. Întregul Stat Major al armatei ruse plecă din România, stramutându-şi Cartierul General în Basarabia. Concomitent, se strămuta „şi întreaga linie de etape”. 13 noiembrie. Principele Domnitor şi prim-ministrul Brătianu stabileau ultimele dispoziţii pentru intrarea armatei în Dobrogea. Brătianu îl preceda pe Domnitor la Brăila. În urmă, Kogălniceanu şi Principele Carol au redactat Proclamaţia către locuitorii Dobrogei şi Ordinul de zi către armată. Au fost numiţi primii noi prefecţi: la Tulcea - N. Opran, la Constanţa - G. Ghica. Comisar pentru chestiunile trecerii Dobrogei în stapânire românească a fost numit tot N. Catargiu - „care supraveghease descărcarea afacerilor din Basarabia”.

miercuri, 13 noiembrie 2013

Aniversari culturale 13.11.2013 (Gioachino Rossini)

13.11.1868 S-a stins din viaţă, la Paris, Italia, GIOACHINO ROSSINI –   compozitor italian

145 ani de la moartea compozitorului italian

Gioachino Rossini, pe numele adevărat Giovacchino Antonio Rossini, s-a născut pe 29 februarie 1792, în Pesaro, Italia. Întrucât părinţii săi erau pasionaţi de muzică, tatăl său cânta la corn, iar mama sa era cântăreaţă, Gioachino Rossini a făcut parte încă de la vârsta de şase ani din grupul muzical al tatălui său. A început să studieze muzica după ce familia lui s-a mutat la Bologna, iar primele lui compoziţii datează de la vârsta de 15 ani. Activitatea de compozitor ocupă doar prima parte a vieţii sale, fiind marcată de succese care îl conduc la Napoli, unde se căsătoreşte cu interpreta Isabella Colbran, apoi în străinătate: la Viena unde se întâlneşte cu Beethoven, la Londra şi, la Paris, unde se stabileşte, în 1824, preluând funcţia de director al teatrului italian. Printre lucrările sale din respectiva perioadă se numără: "Bărbierul din Sevilla" şi "Otello" compuse în 1816, "Cenuşăreasa" 1817, "Semiramide" 1823, aceasta din urmă fiind ultima dintre marile lui opere compuse pentru scenele italiene. La Paris va compune în limba franceză opere precum "Siége de Corinthe", iar ultimele sale opere  "Contele Ory" 1828 şi "Wilhelm Tell" 1829 au fost compuse direct de pe librete franceze. Gioachino Rossini a decedat pe 13 noiembrie 1868, la Paris, Franţa.




Surse: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org; www.romanialibera.ro; www.musica.san.beniculturali.it; www.biography.com;

marți, 5 noiembrie 2013

Aniversari culturale 5.11.2013 (Vivien Leigh)

5.11.1913 S-a născut, la Darjeeling, India  VIVIEN LEIGH – actriţa de origine engleză

100 ani de la naşterea actriţei de origine engleză


Vivien Leigh, Lady Olivier, cu numele întreg Vivian Mary Hartley s-a născut pe 5 noiembrie 1913, în Darjeeling, India, este fica lui Ernest Hartley, un ofiţer britanic şi a Gertrudei Robinson Yackje. Vivien Hartley a avut prima apariţie pe o scenă la vârsta de trei ani, când a recitat poezia Micuţa Bo Peep, în cadrul trupei de teatru a mamei sale. Gertrude Hartley a încercat să-i transmită fiicei sale iubirea pentru literatură şi i-a captat interesul pentru lucrările unor scriitori precum Hans Christian Andersen, Lewis Carroll şi Rudyard Kipling, dar şi pentru povestirile mitologiei greceşti. Fiind singurul copil al cuplului Vivian-Hartley, a beneficiat de o educaţie înaltă, studiind la Convent of the Sacred Heart din Roehampton, Londra, din anul 1920. Vivian Hartley şi-a desăvârşit studiile în Europa, reîntorcându-se la părinţii săi, în Anglia, în anul 1931, Vivien le-a mărturisit părinţilor săi că dorinţa ei este să devină actriţă. S-a bucurat de sprijinul amândurora, tatăl său a ajutând-o să se înscrie în Academia Regală de Artă Dramatică din Londra. La finele anului 1931, Vivien îl întâlneşte pe Herbert Leigh Holman, cunoscut sub numele de Leigh, un avocat cu treisprezece ani mai în vârstă decât ea, cei doi se căsătoresc pe data de 20 decembrie 1932. Pe 12 octombrie 1933 dă naştere unei fetiţe, căreia i-a dat numele Suzanne. Vivien s-a simţit însă sufocată de acest mariaj. După divorţ, prietenii au recomandat-o unui regizor pentru un rol în filmul Things Are Looking Up, care a marcat debutul său în carieră. S-a logodit cu un agent, John Gildon, care îi sugerează să işi schimbe numele profesional din Vivian Holman în Vivian Leigh. După apariţia în filmul The Mask of Virtue în anul 1935, Leigh primeşte recenzii excelente din partea criticilor, care sunt urmate de interviuri şi articole în ziare. Laurence Olivier a văzut-o pe Leigh jucând în The Mask of Virtue, între cei doi dezvoltându-se o prietenie după ce acesta a felicitat-o pentru interpretarea sa. În timp ce jucau rolul unor iubiţi în filmul Fire Over England 1937, între Olivier şi Leigh s-a declanşat o atracţie puternică, iar după terminarea filmului, cei doi au început o aventură. În tot acest timp Leigh a citit romanul Pe aripile vântului, scris de Margaret Mitchell şi i-a cerut impresarului său să o sugereze lui David O. Selznick, care plănuia realizarea unui film. Pe aripile vântului i-a adus lui Leigh imediat atenţia criticilor şi faimă. Împreună cu cele zece premii ale academiei de film câştigate, acesta i-a adus multe alte premii de prestigiu lui Leigh pentru acest rol. Vivien Leigh a fost considerată una dintre cele mai frumoase actriţe ale zilelor sale, iar regizorii au încercat să sublinieze acestă calitate în filmele în care a jucat. A fost laureată a două premii Oscar, unul pentru interpretarea personajului Scarlett O'Hara din Pe aripile vântului 1939, iar cel de-al doilea pentru rolul Blanche DuBois din producţia Un tramvai numit dorinţă 1951. De-a lungul celor 30 de ani de carieră, actriţa a interpretat roluri variate, începând de la eroinele comediilor lui Noël Coward şi ale lui George Bernard Shaw, până la personaje din opere clasice ale lui William Shakespeare, precum Ofelia, Cleopatra, Julieta sau Lady Macbeth. Merivale a avut o influenţă stabilă aupra lui Leigh a însoţit-o într-un turneu de promovare în Australia, Noua Zeelandă şi America Latină, care a început în luna iulie a anului 1961 şi s-a sfârşit în mai, 1962. Ea a primit recenzii pozitive de-a lungul acestei călătorii. Deşi ea a avut câteva depresii a continuat să lucreze la teatru, iar în anul 1963 a câştigat un premiu Tony pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal dintr-un musical, pentru interpretarea din Tovarich. Ea a mai apărut în filmele O nouă primăvară 1961 şi Corabia nebunilor 1965. În luna mai a anului 1967 ea urma să apară alături de Michael Redgrave în producţia lui Edward Albee, numită A Delicate Balance, când s-a îmbolnăvit din nou de tuberculoză, de care suferea de peste douăzeci de ani, însă după câteva săptămâni de odihnă părea să se însănătoşească. Vivien Leigh s-a stins din viaţă pe 8 iunie 1967. Trupul său a fost incinerat, iar cenuşa sa a fost aruncată în lacul de lângă casa sa, Tickerage Mill, lângă Blackboys, East Sussex, Anglia. O ceremonie în memoria sa a fost ţinută la biserica St Martin-in-the-Fields, cu un tribut final ţinut de către John Gielgud. În Statele Unite, Leigh a devenit prima actriţă care a fost omagiată de „Prietenii Bibliotecilor din Universitatea Californiei de Sud”. După moartea actriţei, unii critici au denumit interpretarea lui Leigh, în rolul lui Lady Macbeth ca una dintre cele mai mari contribuţii ale sale aduse teatrului. În anul 1969, o placă comemorativă adusă lui Leigh a fost plasată în biserica actorilor, St Paul's, Covent Garden, iar în 1985 portretul său a apărut, alături de cele ale altor actori britanici, pe timbre poştale ce comemorau „Anul Filmului Britanic”.



Surse: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org; www.cinemagia.ro; classicmoviechat.com; www.biography.com;